Domnul Acibar locuia mai mult în anticariatul său decât în garsoniera de deasupra. Praful de pe cărți, spunea el, îi ținea de cald mai bine decât orice calorifer, iar mirosul de hârtie veche era singurul parfum pe care îl mai putea suferi. Magazinul era un labirint îngust, o construcție precară de volume adunate în turnuri care păreau să sfideze gravitația. Lumina se strecura anevoie printr-un singur ochi de geam, insuficientă pentru a dezvălui toate secretele ascunse pe rafturi.

Clienții erau rari. Câțiva studenți la Litere în căutare de ediții princeps pe care nu și le permiteau, colecționari ocazionali și bătrâni care nu căutau nimic anume, ci doar un loc unde timpul curgea altfel. Domnul Acibar îi trata pe toți cu aceeași indiferență politicoasă, de parcă prezența lor era o intruziune necesară, dar obositoare, în dialogul său tăcut cu cărțile.

Într-o marți ploioasă, când orașul părea dizolvat într-o ceață gri, am intrat în anticariat mai mult ca să mă adăpostesc. L-am găsit pe Acibar aplecat peste o carte legată în piele de un verde-închis, aproape negru. Nu o citea, ci o asculta, cu degetele lui osoase plimbându-se peste cotor, ca și cum ar fi descifrat un mesaj în Braille. Când m-a simțit, a ridicat privirea. Ochii lui, de obicei opaci, aveau o sclipire ciudată.

„Asta nu-i de vânzare”, a spus, înainte ca eu să apuc să întreb. „Sunt cărți care te aleg ele pe tine. Și, din fericire pentru dumneata, asta nu te-a ales.” Am zâmbit și am dat să mă retrag printre rafturi, dar ceva în tonul lui m-a făcut să rămân. Cartea nu avea titlu, nici autor. Pe copertă era gravată o singură imagine: o clepsidră în care, în loc de nisip, părea să curgă o pulbere de stele. Era un obiect frumos și tulburător. Domnul Acibar a oftat, a închis-o cu o mișcare protectoare și a pus-o sub tejghea. „Sunt povești care, odată citite, fură o bucată din timpul cititorului. Nu la figurat. La propriu.” Nu l-am crezut, desigur, dar când am ieșit din nou în ploaie, am avut strania senzație că afară trecuse mai mult timp decât petrecusem eu înăuntru. Mult mai mult.

Apartamentul de la etajul patru era gol de aproape un an, dar mirosul de scorțișoară și de ceară veche refuza să plece. Mătușa Elena lăsase în urmă doar praful, câteva fire de păr argintiu pe podeaua din lemn de cireș și o singură oglindă lăsată rezemată de pervazul ferestrei din sufragerie. Toate celelalte fuseseră vândute, donate sau aruncate. Pereții albi, proaspăt zugrăviți, păreau să ascundă cu sfială ecourile a optzeci de ani de râsete, certuri și șoapte nocturne.

Am intrat cu gândul să finalizez actele și să predau cheile. Mă simțeam un arheolog neautorizat într-un sit proaspăt jefuit. Am ajuns în sufragerie, atras de lumina puternică a după-amiezii. Oglinda, mică și rotundă, cu rama ei de bronz oxidat, nu reflecta încăperea, ci doar cerul, prin sticla murdară a ferestrei. Era un truc optic bizar, o fereastră în fereastră.

M-am apropiat. Când am atins cadrul ferestrei, lemnul a scârțâit ca o balama ruginită. În acel moment, în reflexia oglinzii, cerul s-a înnorat brusc, deși afară era soare. Și apoi, a apărut. Nu o fantomă, nu o imagine supranaturală, ci o siluetă vagă, aproape transparentă, a unei camere complet mobilate. Era camera Mătușii Elena, așa cum arăta ea cu zeci de ani în urmă. O canapea de catifea, o veioză cu abajur verde și o femeie tânără, cu părul lung, citind o scrisoare. Am tresărit.

Nu era o viziune. Era o amintire concentrată, prinsă în structura moleculară a oglinzii. Mătușa Elena nu arunca nimic, nici măcar emoțiile. Acea oglindă funcționa ca un magnet de momente, reflectând nu prezentul, ci cel mai puternic moment emoțional la care fusese martoră. Am clipit, iar silueta a dispărut. Cerul s-a înseninat din nou.

Am mai stat o oră în apartament, căutând prin sertarele goale. Nu am găsit nimic de valoare, dar am găsit un caiet prăfuit sub podeaua ridicată a dulapului. Era un jurnal. În el, Mătușa Elena descria o singură zi, în detaliu obsesiv: ziua în care a primit scrisoarea care i-a schimbat viața. Era exact ziua, și probabil chiar momentul, pe care îl văzusem reflectat.

Când am plecat, am luat cu mine oglinda. Nu ca pe o piesă de mobilier, ci ca pe un obiect de inventar personal, un fel de cronometru inversat. Nu mai puteam să o las acolo, să înregistreze tăcerea și golul. Acum stă în biroul meu, cu fața spre perete. Uneori, noaptea, o întorc. Nu văd nimic clar. Doar o umbră palidă de scorțișoară și mirosul discret de ceară veche, amestecat cu o senzație dulce-amăruie de timp care nu se pierde, ci doar se ascunde. Și știu că, atâta timp cât ea există, amintirea acelei zile trăiește, neatinsă de praful prezentului.

Duminica, cartierul Iosefin pare să intre într-o altă dimensiune temporală. Zgomotul orașului modern se aude în surdină, ca de după un zid de sticlă. Rămân doar sunetele lui: scârțâitul tramvaiului 8 pe șinele de pe malul Begăi, ecoul pașilor pe trotuarele acoperite cu frunze umede și, din când în când, câte un clopot de la Biserica Romano-Catolică.

M-am așezat la o masă afară, la singura cafenea deschisă. Aerul era rece și curat. În fața mea, clădirile vechi, cu fațadele lor obosite și decorate cu detalii arhitecturale pe care nimeni nu mai are timp să le observe, păreau niște bătrâne doamne așezate la sfat. Fiecare fereastră era un ochi care a văzut istoria scurgându-se: ofițeri habsburgi, negustori sârbi și evrei, burghezie maghiară, muncitori șvabi. Toți au lăsat o urmă invizibilă pe aceste ziduri.

Un cuplu de bătrâni a trecut ținându-se de braț, mergând încet, de parcă ar fi măsurat fiecare pas. Se mișcau cu o sincronicitate pe care numai zecile de ani petrecuți împreună ți-o pot da. Nu vorbeau, dar tăcerea lor era plină de conversații avute demult. S-au oprit în fața unei porți masive din lemn, au privit-o o clipă, apoi și-au continuat drumul. M-am întrebat ce amintire au retrăit în acel scurt moment. O primă întâlnire? O despărțire? O cheie pierdută într-o iarnă de demult?

Am băut cafeaua lent, lăsând timpul cartierului să mă pătrundă. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nimeni nu a strigat, nicio mașină nu a claxonat. Și totuși, am simțit că am fost martorul a ceva important. Am fost martorul vieții care continuă, tăcută și discretă, în umbra unei istorii copleșitoare. Aici, în Iosefin, duminica nu este o zi de odihnă, ci o zi în care trecutul iese la o plimbare scurtă, cât să-și mai dezmorțească oasele.